Despre yama și niyama (care, fie vorba scrisă între noi, seamănă, auditiv, cu “iama la madama”) Yamas – puneri în frâu, înfrânări, stăviliri, adică ceea ce să NU facem în raport cu lumea exterioară – norme morale. Nu pot, totuși, să nu mă întreb dacă nu cumva restricțiile astea ar fi bine să le aplicăm, mai întâi, nouă înșine și, apoi, vizavi de exterior, de ce se întâmplă înafara noastră. Conform surselor diverse (mă rog, am încercat să le diversific pe cât posibil), există 5 yamas esențiale: 1. “Ahimsa” sau “non-violența”, unde, în limba sanskrită, prefixul ,,a” se traduce prin ,,nu” sau ,,fără”, în timp ce ,,himsa” înseamnă “a răni”, “a jigni”, “a ucide”, “a acționa cu violență” (știu că știi, definițiile sunt doar pentru mine J ). Așadar, norma asta înseamnă să nu fii violent. Dar, dacă nu ești violent, atunci ce/cum/cine ești? Întreb, căci sunt oameni care nu știu că pot fi altfel, în afară de violenți. Iar prin violenți, mă refer la oameni care rănesc, jignesc, ucid, acționează cu violență. Parcă odată comisă o astfel de acțiuni, își însușesc rezultatele ei, fără să și le asume, și consideră că așa sunt ei, idee pe care o folosesc, lamentabil, drept scuză: “Ce vrei, așa sunt eu.”. Nimic, da’ nimic, nu mă mâhnește mai profund decât auzul, din gura oricui, cu un ton resemnat și aproape ignorant: “Ăsta/asta sunt, cine mă vrea, mă place așa.”, vorba unei melodii. Taman despre oamenii ăștia cred eu că sunt violenți, în primul rând, cu propria lor persoană, căci, de fiecare dată când afirmă expresia aia, se omoară, puțin câte puțin. Își anulează potențialul de om. Comit suicid. Cât despre cealaltă formă de violență, dincolo de sinucidere, adică despre ucidere și toate celelalte moduri de a răni ceva/pe cineva…cred că pentru fiecare metodă, există un scut. Te poți apăra de orice te atacă, inclusiv neprivind ce vine înspre tine drept armă, ci, pur și simplu, ceva care vine. Și, se știe (vorba manelistului), tot ce vine, pleacă. 2. “Satya” sau “Adevărul”, unde, în limba sanskrită, “sat” se traduce prin “ adevăr “sau ceea ce există, ceea ce este”. Adevărul, ca toate celelalte de pe fața pământului, este relativ. Adevărul este o convenție socială, ceva ce oamenii au născocit, ca să se simtă în siguranță. Adevărul este o himeră. Ce înseamnă “adevăr” pentru mine, poate să însemne minciună pentru tine. De exemplu, eu susțin că e adevărat că fierul din spanac este asimilat correct și complet de corp, în timp ce tu afirmi, la fel de sigur ca mine, că fierul din spanac nu este asimilat nici corect și nici complet de corp. Deși sunt două păreri care se exclud una pe alta, amândouă sunt adevărate. Una este adevărul meu. Alta este adevărul tău. Esențial, în toată povestea asta, este ca fiecare dintre noi să înțelegem că spunem adevărul și că, cu toate că sunt opuse, ambele adevăruri pot coexista, mai mult, în armonie. Singura linie ce trebuie trasată între adevărul meu și adevărul tău este realitatea. Realitatea nu este subiectivă. Subiectiv este doar unghiul din care o văd eu, respectiv ăla din care o privești tu. 3. “Asteya” sau “non-furtul”, în limba sanskrită “steya” înseamnă “furt”. Să nu furi. Nu doar un ou sau un bou, ci să nu furi…tot ce nu face parte din tine și să nu-ți furi nici ție însuți tot ce ar trebui să facă parte din tine. Adică, să nu furi ideea cuiva, să nu-i furi tinerețea (aici mă refer la iubirile adolescentine, în care, întotdeauna, unuia îi este furată tinerețea, frăgezimea, conturarea persoanei sale etc.), să nu furi până nici privirea (adică cineva nu se uită la tine din proprie inițiativă, ci determinat de fusta prea scurtă pe care o porți sau altceva asemănător, deci nu ți-a dat, de bunăvoie, privirea, ci cumva i-ai smuls-o). Totodată, să nu te furi pe tine, adică să-ți răpești singur posibilitățile, oportunitățile, visurile. Mi se pare furt calificat, de exemplu, să continui să fii într-o relație nesănătoasă ție, căci asta înseamnă că îți furi atâtea…te furi pe tine, pe cine poți să fii. 4. “Brahmacharya” sau continența (reținere, înfrânare, cumpătare) sexuală, în traducere literală, “brahmacharya” înseamnă “mergând în conștiința lui Dumnezeu”. N-am înțeles întocmai cum s-a ajuns de la traducerea literală, “mergând în conștiința lui Dumnezeu”, la sex și la abținerea de la el, cumva de la sexul inutil, dar probabil o fi o fărâmă de sens în asta. Referitor la norma asta, înțeleg mai degrabă că ar fi vorba despre cumpătare, ca în cazul mâncării. Adică să nu mănânci până simți că nu mai poți, ci până ai mai putea mânca puțin. Asemenea, cu sexul. A, și să nu-l iei “for granted”, cum zic americanii și cum nu pot eu acum să zic în română. 5. “Aparigraha” sau “non-posesivitatea”, în limba sanskrită, “graham” înseamnă “a apuca”, “a lua” și “pari” înseamnă “lucruri”: “aparigraha” înseamnă “să nu iei în stăpânire lucrurile” sau să te detașezi de ele. Habar n-ai (dar afli acum, pe calea asta) câtă însemnătate a căpătat pentru mine norma asta, odată cu furtul recent. Nici înainte nu eram atașată de lucruri (nici de personae, dacă e să fiu sinceră, ceea ce sunt), dar după întâmplarea asta (deși nu cred că a fost o întâmplare), m-am detașat complet de toți și de toate. Și de acte, și de identitate. Și de rucsac, și de lucruri frumoase și făloase. Și de făptuitor, și de mine. Nu m-am gândit o secundă la mine ca la o victimă și nici la el ca la un criminal. Chiar zilele trecute, când eram la restaurant, o colegă a admirat o pereche de pantaloni pe care-i purtam (deci îmi plăceau, nu erau unii pe care nu-i purtam și voiam să-i dăruiesc/vând) și i-am zis, sec: “Dacă-i vrei, îi poți avea.”. S-a uitat câș la mine, cum se uită oricum majoritatea oamenilor când scot ceva pe gură, și a zis nesigură, poate crezând că e o glumă ,că da. În ziua următoare, după ce i-am spălat, când am mers la restaurant, i-am înmânat o pungă cu pantalonii respectivi. De atunci, de fiecare când am văzut-o (lucrează două cu două, adică două zile da, două zile ba), am văzut-o zâmbindu-mi…purtând pantalonii cu pricina. Morala: totul este al nostru, adică la dispoziția noastră, să folosim, dar nimic nu ne aparține, cu adevărat. Nici măcar gândurile noastre cele mai ascunse. Ele sunt, cel mai probabil, ale strămoșilor, părinților, prietenilor. Ale altcuiva, dar nu ale noastre. Ale tuturor. Niyamas – ceea ce să facem în raport cu universul interior – norme etice: 1. “Saucha” – purificarea structurii fizice, mintale și emoționale. Purificarea e o treabă grea. Dar nu imposibilă. Precum aia fizică, e o chestiune ce ține toată viața, nu o perioadă limitată. Adică, o săptămână țin o dietă anume, iar în următoarea zi după ce o termin, mănânc tot ce n-am avut voie. Și dublu. Purificarea, fie ea fizică, mintală, emoțională, este ceva ce trebuie făcut în fiecare secundă, minut, oră. E alegere, de fapt. Deci, mereu trebuie să curățăm. Apoi, precum curățenia, n-o mai facem, ci o păstrăm (îmi răsună în cap acum vorbele unei gospodine: “Curățenia nu se face. Curățenia se păstrează.”). 2. “Santosha” – starea de mulțumire și acceptare, atât a mediului exterior cât și a celui interior. Acceptarea, atât a sinelui, cât și a restului, este o practică pe care nu mulți o fac. Probabil nu e ușor să te accepți. Să te ierți. Să fii mulțumit de tine. Dar e primordial. Până nu îți acorzi ție însuți iertarea pentru tot ce ți-ai greșit și le-ai greșit celorlalți, n-o să fii niciodată, în adevăratul sens al cuvântului, mulțumit. Și o să vrei mai mult, din ce în ce mai mult, fără să conștientizezi că poți fi mulțumit cu puțin, cu atât de puțin, încât nu trebuie să faci vreun efort. Nu trebuie decât să te accepți. Așa cum ești înăuntrul tău și înafara ta. 3. “Tapas” – austeritatea, caracter auster; sobrietate; cumpătare. Tapas îmi sună a ceva de mâncare (nu, nu mi-e foame, tocmai am molfăit cozonac). Dincolo de asta, cred că tapas înseamnă să știi să te hrănești. Fizic, spiritual și emoțional. Adică, să te saturi cu o gură de mâncare, așa cum ai face-o cu o nșpe guri. Respectiv, să știi să-ți salvezi energia, resursele, alimentele care te mențin în viață. Să nu te irosești și, prin extindere, să nu irosești pe nimeni, să nu-ți bați joc de ceea ce are, ceea ce poate, ceea ce este. Să fii cumpătat, și în bucurie, și în suferință. Să nu te bucuri nici prea-prea, nici foarte-foarte, și, la fel, să nu suferi, nici prea puțin, dar nici prea mult. 4. “Svadyaya” – studiul (individual al) textelor sacre. Autoeducarea este crucială. Este importantă, desigur, și educația, pe care ai primit-o de la părinți, profesori, prieteni, dar cea mai importantă, cel puțin, pentru mine, este autoeducația. Dincolo de faptul (neschimbat nici după moarte…a ta sau a lor) că ești fiul/fiica părinților tăi, nora soacrei tale sau angajatul firmei cutare, e esențial să te cunoști pe tine însuți, să descoperi cine ești, până în măduva oaselor, și cine poți fi (care îți menirea). Nu poți să faci asta, fără să fii autodidact, fără să găsești singur cele mai potrivite metode de a învăța lecții (de viață) și fără studiu. Studiul tău, din toate punctele de vedere, biologic, chimic, spiritual ș.a. Tot ce este la îndemână să știi despre tine se află scris. Trebuie să citești, inclusiv, sau mai ales, printre rânduri. 5. “Ishvarapranidhana” – adorarea lui Dumnezeu, și dăruirea de sine (sau consacrarea acțiunilor, gândurilor, trăirilor, aspirațiilor) lui Dumnezeu. Orice faci, bine sau rău, cu voie sau fără voie, conștient sau inconștient, e important să nu faci doar pentru tine. Să nu te gândești numai la tine. Fiindcă, oricum, ce face oricine se răsfrânge asupra mai multor persoane decât a lui. Dăruindu-te ție, te oferi, efectiv, întregii lumi. De exemplu, dacă eu îmi urmez menirea cu care am “aterizat” pe pâmânt, presupunând că ar fi scrisul, atunci toată lumea ar avea de beneficiat de pe urma asta, din considerentul că toate piesele puzzle-ului ar fi așezate corect, iar imaginea de ansamblu (căci e important să vezi dincolo de pătrățica ta) ar fi completă și în deplină armonie. Cât despre adorarea lui Dumnezeu…nu l-am vizualizat niciodată drept un bătrân cu părul alb și barba lungă, nici copil fiind. Dintotdeauna, mi-a fost neclar. Ca imaginea unui unchi despre care mi s-a povestit, care într-un fel, face parte din viața mea și suntem conectați, dar nu l-am văzut niciodată, pentru că locuiește altundeva. De la o vreme, am început să-l văd în toată splendoarea lui…adică în natură (în copaci, în alimente, în munți și mări, în dealuri și văi), în stări sufletești (în suferință și fericire, în pace și în război, în depresie și în euforie) și în oameni. În mine și în ceilalți. Cam atât. Deocamdată. Sper că nu m-a luat valul și m-a dus în larg, acolo unde să nu mă găsești, adică să nu mă înțelegi. Probabil că, fiind prima zi de Paști, te ocupi cu totul altceva. Și eu (mă ocup cu totul altceva decât majoritatea oamenilor în contextul sărbătorilor pascale): sunt aici (vezi poza), scriu și, de îndată ce termin, dau muzica la maximum (în mașină), precum cocalarii (în trafic) și mă întind pe iarbă, sub cer. Namaste! Cu elan,